Ori e în nația mea de moldovean, ori sunt îndrăgostit iremediabil de mâncarea multă, bună și cât mai naturală, ba mai mult, nu mă mai pot lepăda de borșuri cât mai variate și mai autentice. Ș-așa noroc avusei că mă chema văru’ Nicu ieri pe la moșia lui de la Verguleasa unde sălășluiesc câteva sute de suflete de zburătoare care mai de care mai apetisantă. Mă chemă să îmi dea un rățoi! Dintr-un zis abi vrusei! Luai rapid juma’ de vadră de vin, că nu te duci la neamuri cu mâna goală, mai ales când ți se dă câte ceva! Mergea și niște pălincă dar mi-e sursa plecată la neamuri până în martie, așa că n-am decât să postesc de tărie că de la altu’ nu beau! Asta e!
Pe vreme de secetă-i bună și-o ploaie cu piatră!
Și însistă văru să puie masa în bătătură și să încingem și niscai jar cât tăiem si ferchezuim orătăniile, ca să nu treacă ziua pe lângă noi, ca pe lângă via culeasă. Și așa trecu ziua de bine că până mai spre seară aproape ne îmbătarăm, că mai găsirăm pe la el prin beci câteva kile de vin de butură iar eu o iau razna când văd vin din ăla, l-aș bea cu găleata!
Astăzi ca să potolesc stomacul deranjat de drojdeala de ieri, dar și din pricina unei pofte de nealungat, tranșai rățoiul gras și pusei de borș! Nu oricum, alesei bucăți grase de spinare, târtiță, hăripi, gâtul cu tot cu învelitoare, să aibe și grăsime și să se facă pansament gastric, să ungă arsurile pricinuite de escapada bahică. Pusei mâna de frământai niște tocmăjei subțiri, adusei borș de țară de la o mamaie care mai vinde pe aci și trântii un borș gras de rățoi de toată isprava.
Abia așteptai să se fiarbă ca lumea, că tot râvneam de mi se lăsa apă în gură de la steluțele alea de grăsime galbină ce pluteau pe deasupra. Iar așa o mâncare merită tratată cu toată cinstea, ș-o așezai încă de fierbinte într-o stranchină făcută manual pe aci prin zonă, cu lingură de lemn pe un ștergar cusut de bunica.
Așa mâncai, ca și cum ar fi fost sărbătoare, mâncam și mă bucuram! Mâncam și mă bucuram. Și poate că în sufletul meu fu sărbătoare!
Imi venise în minte vorba lui Blaga, aia că veșnicia s-a născut la sat, între Dumnezeu, om și pământ! Păi așa e!
Iar borșul ăsta nu e doar un potol, e hrana trimeasă de Cel de sus, e recunoștința mea față de natură, de cel care mi l-a oferit, e artă, pasiune, trăire pură!
